Istoricul comunităţii

Localitatea Sintea a fost atestată documentar la anul 1337, existenţa ei este mult mai veche şi nu greşim atunci când îi atribuim o existenţă de 700 ani. Un alt document studiat atestă numele de Sintea, alături de alte aşezări din zonă: Şepreuş, Cintei, Beliu, Berechiu, Craiva, lermata, Şicula, Siad, Zerindul Mic, cu 26 de ani mai târziu, respectiv în anul 1364. Denumirea localităţii este Sintea (fără „Mare"), iar populaţia este de religie ortodoxă. Numele de Sintea provine de la stăpânul domeniului, Szenteny Ştefan, după războiul Ungariei cu Germania.

Iniţial, localitatea Ţipar a fost numită Szapary Sziget de la numele grofului Szapary Gyula, ministru de finanţe din vremea aceea, care alături de alte personalităţi ale vremii, din regatul maghiar, a sprijinit constituirea acestei localităţi. Denumirea de Sziget vine de le pusta Siget, din această zonă, domeniu de Stat, administrat de comuna Zărand.

Pe locul aşezării de azi, era pădure care, pe la 1340 a fost în parte defrişată, iar pământul a fost dat în arendă de către stat. în jurul anului 1870 au fost construite chiar şi câteva edificii. Mai târziu, 156 de maghiari din Almaş Iratoş, de pe moşia grofului Armaşi Kalman, 16 slovaci din comuna Tokfalyu şi 127 germani din comuna Nemet Czernya, înaintând cereri de colonizare, au fost aşezaţi pe aceste locuri şi s-a născut satul Tipar. Loturile de pământ şi locurile de casă au fost stabilite prin tragere la sorţi, fiecare cap de familie primind cca. 0,5 iugăre intravilan şi 4,75 iugăre extravilan.

După primul război mondial, 76 de familii române din partea Gurahonţului, primesc din partea comunei Zărand o suprafaţă, de 534 iugăre de pământ arabil, 152 iugăre fâneţe care, în 1933, trec în hotarul Tiparului. În medie, fiecare familie a primit 7 iugăre de pământ arabil. Împroprietărirea a avut loc în anul 1925, dar populaţia s-a stabilit aici doar începând din anul 1928 când îşi construiesc primele case, la distanţă de aproximativ 0,5 km de Tipar, aşezarea primind denumirea de colonia „Horea". La recensământul populaţiei din 1900 Tiparul avea 2156 locuitori, repartizaţi pe naţionalităţi după cum urmează: 1017 maghiari, 490 germani, 56 români, 7 ruteni. în 1909, erau 2813 locuitori iar în 1950 erau 2486 locuitori, pe naţionalităţi fiind cam aceeaşi repartiţie. în prezent populaţia satului Tipar a scăzut aproape jumătate, iar a coloniei „Horea" a ajuns la aproximativ 500 de suflete.

Satul Adea este deasemenea de o formaţiune mai recentă în special

partea locuita de români care poarta numele de „Colonia Adea".

În Sintea Mare, arheologii nu au efectuat explorări în mod special, dar acestea s-au făcut în zonele imediat învecinate, (Chişineu Criş, Chereluş, Vânători, chiar şi Adea). Acestea au scos la iveală dovezi, (monede, ceramică, unelte de muncă) conform cărora existenţa omului pe aceste meleaguri se pierde în negura veacurilor. Descoperiri de factură romană sunt atestate în zonă prin săpăturile de la Chereluş şi Chişineu Criş. În secolul al IV-lea e.n. se încheie procesul de romanizare a Daciei. În zona cuprinsă între Sintea şi Vânători au fost descoperite tezaure de „denari imperiali" datând din sec. I e.n., precum şi monede de la sfârşitul secolului al ll-lea e.n..

În ceea ce priveşte aşezarea administrativ-teritorială a satului Sintea, din primul mileniu al erei noastre, aşa cum reiese din Cronica Anonimus (796 e.n.), el era încadrat în Ducatul lui Menumorut.

Documentele din sec. XII-XIII ne dezvăluie o viaţă economică şi o populaţie relativ densă. Printre satele pomenite în această perioadă cele mai multe erau în zona Podgoriei Aradului, Valea Mureşului şi între cele două Crişuri.

O aşezare rurală în acea vreme putea să aibă în medie, 15-30 de gospodării. Documentele atestă că viitoarea aşezare care va primi numele de Sintea, nu avea mai mult de 15-20 gospodarii care erau răspândite pe sub poala pădurilor şi destul de răzleţe. Spre deosebire de zonele muntoase, unde casele se făceau din lemn în zona noastră s-a impus casa cu pereţi din pământ bătut şi cea din văiuguri cu şarpanta în două ape, acoperită cu trestie sau cu paie, aşezată direct pe pământ, fără fundaţie. Târnaţul (pridvorul) era complet deschis, chiar nesusţinut de stâlpi, realizat din pământ bătut, ca o continuare a pardoselii din casă, lipită cu, „murluială". O astfel de casă s-a păstrat până în zilele noastre pe locul actualului nr.450.

În anul 1338, între Sintea şi Chişineu Criş este atestată localitatea Chuba, care în acel an avea o biserică din lemn cu hramul „Sf. Mc. Teodor", fiind şi cea mai veche din ţinutul Aradului. În anul 1722, în Cronica austriacului Hofkammer, din Viena, găsim denumirea de Szintye. Toate denumirile pomenite, care atestă existenţa localităţii având o denumire proprie, sunt scrise de istorici austrieci sau unguri. Cert este că populaţia din sat era aproape în exclusivitate română, deci şi denumirea satului o pronunţau în limba română vorbită (încă nu se scria în româneşte) adică SINTEA. Abia în secolul al XlX-lea la propunerea stăpânului domeniului, losif de Habsburg, Curtea din Viena aprobă şi adjectivul „MARE" spre a se numi SINTEA MARE (Naghyszynte).

Înainte de începerea stăpânirii turceşti (1526-1599) şi (1683.-1699), documentele atestă existenţa în Sintea a 31 sesii. În timpul stăpânirii turceşti, datorită jafurilor şi omorurilor, populaţia a scăzut mai mult de jumătate. în perioada domniei împărătesei Maria Terezia (1740-1730) în Sintea numărul sesiilor era după cum urmează: 1742-38 sesii, 1746-67 sesii, 1771 -162 sesii.

Creşterea numărului de sesii în această perioadă se datorează în primul rând, măsurilor organizatorice reformatoare impuse de împărăteasă, printre care se numără şi sistematizarea localităţilor rurale. Din perioada domniei Mariei Tereza datează, aşezarea de azi a localităţii Sintea Mare, compactă, cu o simetrie perfectă, cu uliţe drepte aşezate în paralel.

Curtea de la Viena a luat măsuri pentru vinderea sub formă de licitaţie, a pământului, pentru a se putea organiza aşa zişii aloizi pe care să se aplice lucrări agricole cu tehnică mai avansată (irigaţii, îndiguiri, desecări). Cea mai masivă vânzare a fost înregistrată în districtul Chişineu în 1817 şi 1828, când, 11 comune şi doua sate au fost vândute arhiducelui losif de Habsburg. Sintea şi Adea sunt vândute în 1822, primul an care îl atestă pe arhiducele de Habsburg ca stăpân al domeniului, primul proprietar care aplică înfiinţarea „aloiziior", parcele de pământ mai mari, destinat a fi lucrate cu mijloace moderne, pentru a obţine producţii sporite. El a introdus în zonă sistemele de irigaţii, asanări de bălţi, drenări, etc.

Tot datorită acestui proprietar au apărut pentru prima dată în Sintea vite din rasa „Siementhal" şi porci din rasa „Mangaliţa", care au dăinuit până în zilele noastre. Apariţia mijloacelor moderne de lucrare a pământului presupune şi existenţa unor oameni pricepuţi în mânuirea utilajelor moderne. Prima atestare documentara privind existenţa meseriaşilor în Sintea, datează, din anul 1828, când, conform Conscripţiei din acel an, în Sintea existau 217 familii de ţărani şi 21 familii de ,,maistori" (meseriaşi), în principal fierari, lemnari (rotari), pielari, precum şi un număr de oameni specializaţi în „bătutul cu maiul" pentru construirea caselor.

Primele mişcări revoluţionare din martie 1848 s-au datorat, în primul rând, refuzului ţăranilor de a mai face robotă. Astfel de mişcare a avut loc şi în Sintea, unde oamenii s-au revoltat împotriva ocupării păşunii şi pădurilor de către feudali, în mod forţat. Ţăranii au refuzat orice sarcină legată de cânepişte şi au ocupat terenul de cosit al domeniului. Acţiuni de împotrivire a ţăranilor au loc faţă de înrolările şi recrutările forţate în Garda Naţională Maghiară, armată nou creată de conducătorul revoluţiei maghiare, Kossut Layos.

În anul 1851, în Sintea sunt consemnaţi 1200 locuitori, deci, trebuiau daţi în armata maghiară, 15-16 recruţi, în anul 1848, la 9 septembrie, are loc la Nadab, o mare răscoală împotriva recrutărilor forţate, la care participă printre alţii şi locuitori din Sintea Mare. Au mers până la Pădureni, unde au fost opriţi de armată. S-au operat arestări iar câţiva ţărani au fost împuşcaţi.

În adunarea populară ţinută la Chişinău Criş în 1904, la care au participat un număr mare de săteni, a fost dezbătută problema sufragiului universal, care era o revendicare politică legitima a românilor, precum şi problema analfabetismului în rândul populaţiei româneşti.

În ce priveşte discriminarea populaţiei româneşti de la dreptul la învăţătură, tabelul de mai sus este mai mult decât convingător.

După unirea Ardealului cu România din luna decembrie 1918 s-a făcut o nouă împărţire teritorial-administrativă, pe judeţe şi plăşi. Sintea Mare făcea parte din judeţul Arad, plasa Chişineu Criş, care număra 62.036 locuitori şi avea reşedinţa la Chişineu Criş. Conducerea comunelor era asigurată de un „secretariat comunal” dar nu toate aveau acest secretariat.

La un secretariat erau arondate mai multe comune cum a fost cazul şi comunei Sintea Mare, arondată la secretariatul comunei Chereluş. După 1918 populaţia Transilvaniei suferă mari modificări.

Multe familii maghiare emigrează în Ungaria sau alte ţări apusene, în timp ce mulţi români refugiaţi în România, s-au reîntors în Ardeal.

La 1 noiembrie 1918 a izbucnit revoluţia şi în Sintea Mare. A fost devastat domeniul lui loszef de Habsburg, prin arderea hambarelor cu grâu. Nu s-au făcut prea mari stricăciuni. După revoluţie s-a constituit „Comitetul Naţional" şi „Garda Naţionala”, sub conducerea stegarului Dimitrie Stupariu. Au fost dezarmaţi jandarmii unguri şi Garda Naţionala, a preluat răspunderea ordinii publice.

La Marea Adunare de la Alba lulia a participat şi o delegaţie din Sintea Mare, condusă de preotul Ciul Mihaiu, din care mai făceau parte: Făicuţa Gheorghe, Hididiş loan şi Todor Gheorghe.

La 18 aprilie 1919, a intrat în comuna armata bolşevică, maghiară care a desfiinţat Garda Naţională şi a instalat un primar ungur.

Aşa după cum reiese din documentele păstrate la Arhivele Statului din Arad, în acest an ţăranii din Sintea Mare şi-au manifestat nemulţumirea de felul în care era plătit pământul arendat.

Anii Primului Război Mondial (1914-1918) sunt ani grei şi pentru locuitorii din Sintea Mare. Transilvania era angajată, împotriva voinţei românilor, în război alături de Ungaria şi Germania.

Monumentul eroilor căzuţi în cele două războie mondiale

Tinerii români erau recrutaţi şi târâţi cu forţa în război unde trebuiau să lupte împotriva fraţilor de peste munţi care se jertfeau pentru eliberarea Ardealului. Propaganda împotriva acestui genocid s-a făcut simţită şi la Sintea Mare. Oamenii au boicotat recrutările şi rechiziţiile, mulţi tineri s-au făcut nevăzuţi, ascunzându-se prin păduri sau trecând munţii. Unii au fost prinşi şi daţi dezertori fiind pedepsiţi cu moartea prin spânzurare.

Ardealul era plin cu „păduri ale spânzuraţilor" unde erau duşi oamenii cu forţa să vadă ce pot păţi cei care se împotrivesc războiului, încercând astfel sa-i intimideze.

Ca urmare a anilor de război, populaţia din Transilvania a scăzut drastic prin mortalităţi şi scăderea sporului natural. Astfel, dacă în anul 1910 comuna Sintea Mare număra 2277 locuitori, în anul 1922 se înregistrează 2143 locuitori. Cu 134 suflete mai puţin.

După reconstituirea României Mari, statul a venit în sprijinul populaţiei din Ardeal, secătuită de greutăţi materiale şi decimată de război.

Din iniţiativa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria s-a instituit sistemul de pensii I.O.V.R. (Invalizi-Orfani-Văduve de Război) prin care s-a acordat ajutor material (pământ) şi în bani (pensii lunare) acestor oropsiţi ai soartei. Oamenii au început să-şi mărească şi modernizeze casele.

A crescut numărul de animale aşa încât, în 1940 în Sintea Mare se înregistrează aproximativ 800 de boi din rasa „Siementhal", până la 1000 de porci din rasa „Mangaliţa" precum şi un număr sporit de cai şi bovine, (vaci şi juninci).

S-a dezvoltat comerţul particular: în sat existau mai multe prăvălii particulare: a lui Horţop, a Gherii, a Gheorghii Huţului. Încep să apară şi, la Sintea mijloacele moderne folosite în agricultură: tractoare (Hupa), batoze, locomobile (cazane cu abur), semănători cu tracţiune animală, etc.

Încă din 1938, se profila iscarea unei noi conflagraţii mondiale care avea să distrugă o mare parte din Europa şi nu numai, cel de-al doilea Război Mondial. Au început din nou concentrările şi rechiziţiile. S-au pustiit satele de oameni tineri şi animale. Angajată în război alături de Axă, România lupta pentru cucerirea (de fapt, recucerirea) teritoriilor româneşti luate (Basarabia şi Nordul Bucovinei) de fosta U.R.S.S., în timp ce 3/4 din Ardeal (din nordul Maramureşului până la Curbura Carpaţilorşi în sud până la Salonta) zăcea sub stăpânire ungurească în urma „Dictatului de la Viena".

Aşa cum se ştie, în toamna anului 1944 armata română era angajată în luptele pentru eliberarea ultimei brazde de pământ românesc aflat sub stăpânire străină (Nordul Ardealului).

În această zonă, în septembrie 1944 s-au dat lupte grele pe Aliniamentul Oradea -Salonta -Beiuş -Vaşcău -Păuliş. Ungurii doreau o contraofensivă pe Valea Crişului Negru. Divizia română de munte şi batalionul I din Regimentul 4 Grăniceri, au primit misiunea să bareze pătrunderea inamicului pe Valea Crişului Negru şi a concentrat majoritatea forţelor în raionul Vintere -Şoimi Beiuş -Salonta. În noaptea de 18/19 septembrie 1944, prin lupte grele, cu mari pierderi în oameni şi materiale inamicul a fost respins dincolo de hotarele ţării, din zona noastră.

După al doilea Război Mondial, şi în Sintea Mare s-a instaurat puterea comunistă. Prima conducere comunistă instalată avea că primar un muncitor din Arad, pe mumele său, Mercea, care era secondat de unii lideri comunişti din localitate: Ban Teodor, Sereş Teodor, Lascu Teodor, Fărcuţ Dan şi alţii. S-a trecut la prima formă de organizare a agriculturii, pe baze socialiste-întovărăşirile agricole. După anul 1950, a început şi la Sintea Mare, munca de lămurire pentru înscrierea în G.A.C. Vrând, nevrând, încet, mentalitatea oamenilor s-a schimbat. Mulţi oameni s-au împăcat cu noua situaţie şi dacă până atunci adunau bani să-şi cumpere pământ, de acum au început sa-şi modernizeze locuinţele să-şi cumpere mobilă , aparate de radio, televizoare, autoturisme şi, chiar tractoare.

La 5 august 1964 în Sintea Mare s-au aprins becurile electrice. Unii, însă, nu s-au împăcat deloc cu statutul de ceapişti şi au părăsit comuna definitiv, mutându-se la oraş. Prin contribuţia oamenilor în bani şi în munca, în localitate au luat naştere mai multe edificii noi: Căminul cultural, Şcoala, Grădiniţa de copii, magazinele cooperaţiei de consum, blocul de locuinţe cu 8 apartamente, trotuare, uliţi pietruite, repararea bisericilor.

În anul 1987 Sintea Mare a fost racordată la reţeaua de alimentare cu apă potabilă de la Uzina de Apă din Chişineu Criş.

După revoluţia din Decembrie 1989, s-a trecut la organizarea vieţii social-economice pe baze capitaliste.

În prezent, toţi foştii proprietari de pământ sau urmaşii acestora, au reintrat în posesia pământului pe care l-au avut înainte de cooperativizare, iar pământul se lucrează în exclusivitate în sistem privat.